Alba ca Iarba

iarna era pe sfarsite. primavara era
pe incepute. ioo eram intre ele si ma uitam cand la una, cand la alta:
fiecare avea ceva  placut. m-as fi dus sa pap niste gomboti cu prune
da' mi-era frica ca se vor bate iar: primavara dorea ca iarna sa plece,
sa ramana numai ea.

mie-mi placea de amandoua: primavara era mai zemoasa, dar lipsita
de experienta, pe cand iarna stia sa se insurubeze atat de bine in
jurul meu ca ramaneam inghetat o buna bucata de timp...

Ca sa le impac, le-am spus povestea lui Alba ca Iarba:

 

    A fost odata si poate ca are sa mai fie, un tărâm uitat de timp
si de oameni care se numea Caldarea Glaciara. aici se ajungea f
greu, din trans_ilvania se urca pe trans_fagarasan si trebuia sa faci
999 de serpentine ametitoare si abia apoi puteai sa zici: iacata-ma in
Caldare!

aici totul era verde: zapada era verde, florile ierau
verde,albinutele care tocmai iesisera la soare erau verzi, lipsea decat
Kermit care n-am putut sa-l aduc in peisaj ca era ocupat cu purcica aia
a lui.

siiii, cum stateam ioo si admiram asa frumusetile verzi ale patriei
deodata vad prin binoclu o juna tanara imbracata intr-o rochie
vaporoasa. am stiut imediat : nu putea fi decat Alba ca Iarba. imediat
m-am gandit ca am si ioo in sfarsit ceva de scris pe bloaga (care l-am
gasit tare ruginit pe ici-pe-colo, prin partile secundare) si chiar
m-am uitat la ceas sa va spun iezact oara: iera 12 trecute fix cu 5
minute.

abia facusem doi pasi in directia ei ca deja am si ajuns: se pare
ca din cauza altitudinii mari erai mai usor si mergeai ca pe Luna: un
pas mic pt mine, un pas mare pt Poveste!

(sau poate pt ca eram in Caldare se aplica principiul ala a lui Arhimede)

n-am apucat nici sa zic: buna-ziua la dumneavoastra! cand Alba ca
Iarba a si inceput sa-mi zica toata povestea ei pe repede inainte: ca
mama ei era Baba Dochia, iubitul ei era Albu ca Zapadu care a plecat
nu-stiu-unde, ca se plictiseste, etc, etc....

dupa ce le ordonez un picc, vi le spun si voua chiar daca nu va-ntere...