M2 cel voinic si lebeniţa roşie

stai să vezi ce-am păţit!
 cum am terminat de scris însemnarea cu "plăcerea vs timpul" am şi zbughit-o pe uşă la un hipermarche din oraşul meu local. mi-am luat ca de obicei un cărucior cu trenuleţ şi-am început să colind gările-raioanele; în timp ce mă uitam la picioarele unei gagici care trecea prin dreptul movilei cu lebeniţe, văd că o lebeniţă îmi face cu ochiul. ia uite frate! în loc să-mi facă gajica, îmi face lebeniţa! m-am apropiat totuşi de ea să văd care-i baiu'.
 - nene, ia-mă acasă! mi-a şoptit ea.
 mă uit ioo la ea, aşaaa, pe îndelete, arăta bine dom'le!... o pipăi un pic (prin punctele esenţiale), o strâng în braţe, apoi mă uit la codiţă , sub codiţă şi la sfârşit o ciocănesc un pic: suna a gol şi asta e bine, nu?!?
 aşa că o iau şi o pun în trenuleţ (aici îmi aduc ioo aminte cât de mult şi-a dorit did un trenuleţ ) şi mă "deplasez" la omul-care-cântăreşte-orice:
 - 15 kile! zice ăla.
 - aoleo, da' mai mici nu aveţi?
 - nu, astea din grecia aşa e toate.
 - e dulci?
 - e!
 atunci, du-mă acasă, măi tramvai, du-mă acasă, ce mai stai... se ştie doar că mie-mi plac astea dulci, nu?
 o pun pe masă. o şterg bine-bine. mă pun pe scaun. mă uit la dansa. dansa se uită la mine. măi frate, parcă era monstrul ăla din nu ştiu ce lac din scoţia. tăcere deplină. s-ar fi auzit cariul în grindă, da' io n-am grindă de lemn, e de beton.
 stăteam cu cuţitul pregătit, da' nu îndrăzneam. eu timid, ea timidă, ce poate fi mai dulce pe lumea asta? îmi pică mie fisa că n-ar fi rău un preludiu:
 - tu ai auzit de daci şi romani?
 tăcere.
 - dacă vlei ne jucăm de-a dacii şi romanii; ziceam că eu sunt romanii şi tu dacii, ce zici???
 tăcere. grinda tot de beton. se auzea în depărtare, pe la etajul 3, o bormaşină.  
 - atunci aşa rămâne. stai să-ţi explic jocul: