Castelul explodat

    A fost odată un castel trist, cel mai trist dintre toate castelele triste . El era aşezat pe ţărmul unei mări  plină de sirene posace.
 Şi în castelul ăsta trăia Făt-frumos cel trist care angajase un alchimist să găsească aur.
 ca să obţină aur alchimistul trebuia să topească minereul de tristit care îl aduceau sirenele posace. dintr-o tonă de minereu din ăsta se obţinea 1 gram de aur şi 999 de kilograme de tristeţe, restul fiind un gaz negru care nimeni nu ştia ce conţine.
  aurul era pastrat iar tristeţea era tăiată în bucăţi mai mici, împachetată şi trimisă cu corăbii peste tot în lume, cererea era foarte mare, mai ales in marile oraşe. pe hornul laboratorului alchimistului se revărsa tot timpul gazul acela negru ce plutea apoi peste castel şi peste marea plină de sirene posace.

   astfel că după un timp castelul, care la început avea pereţii roz cu ferestre albastru-fosforescent şi balcoane portocalii şi turle roşii, începu să se innegrească. nisipul mării deveni negru. apa era neagra iar sirenele posace parcă erau din africa. de parcă nu ar fi fost de ajuns toate acestea, se trezi şi firma locală de produs vânturi să le oprească toate vânturile, deoarece Făt-frumos cel trist uitase să plătească facturile.
acum fumul negru nu se mai ducea nicăieri şi soarele nu se mai văzu in scurt timp. din cauza asta corăbiile care transportau tristeţea nu mai putură să ancoreze la castel, să preia marfa.  
 alchimistul cel tăntălău însă continuă să o producă şi o depozita în continuare în aceiaşi magazie, deşi scria clar în ceaslovul cu reţete că se interzice să se depoziteze prea multă tristeţe într-un singur loc deoarece ar putea să explodeze. aşa că într-o bună zi, pe când sirenele posace se depilau pe coadă, castelul explodă.
 
 - ş-apoi ce, zise cititorul poveştii, mare scofală...
 - stai mă, că încă nu-i gata, îi răspunse autorul.