— A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul, îngânând vorba printre dinţi, dar până atunci mai este încă treabă; iaca ce aveţi de făcut: fata mea are să se culce desară unde se culcă totdeauna, iară voi să mi-o străjuiţi toată noaptea. Şi dacă mâine dimineaţă s-a afla tot colo, atunci poate să ţi-o dau; iară de nu, ce-i păţi, cu nime nu-i împărţi... Înţeles-aţi?
— Să trăiţi, luminate împărate, răspunse Harap-Alb, numai de n-ar fi mai multă întârziere, căci stăpânul mă aşteaptă şi grozavă urgie poate să cadă pe capul meu din astă pricină.
— Stăpânu-tău, ca stăpânu-tău; ce ţi-a face el, asta-i deosebit de başcă, zise împăratul, uitându-se chiorâş la dânşii. Ieie-vă macar şi pielea de pe cap, ce am eu de-acolo? Însă pe mine căutaţi să nu mă smintiţi: fata şi ochii din cap, căci atâta vi-i leacul; v-aţi dus pe copce, cu toată şmecheria voastră.
După aceasta, împăratul îi lasă încurcaţi şi se duce la ale sale.
— Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă, clătinând din cap.
— Ba încă de cei bătrâni; săgeata de noapte şi dracul cel de amiazăzi, răspunse Ochilă. Dar nu şi-a juca el mendrele îndelung, aşa cred eu.
În sfârşit, durai-vurai, seara vine, fata se culcă şi HarapAlb se pune de strajă chiar la uşa ei, iară ceilalţi se înşiră tot câte unul-unul până la poartă, după poruncă.
Şi, când pe aproape de miezul nopţii, fata împăratului se preface într-o păsărică şi zboară nevăzută printre cinci străji. Dar când ajunge pe la străjerul Ochilă, el, sireicanul, mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă, zicând:
— Măi, fetişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fată! s-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata pe lângă ceilalţi şi ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasă-te în seama lor dacă vrei să rămâi făr' de cap. De-acum, numai noi o putem găsi şi aduce la urma ei. Taci molcum şi haidem după dânsa. Eu ţi-oi arăta-o pe unde se ascunde, iară tu să mi-o prinzi cum ţi-i meşteşugul şi să-i strâmbi gâtul oleacă, să se înveţe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete.
Şi atunci, odată şi pornesc ei după dânsa, şi nu merg tocmai mult şi Ochilă zice:
— Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo, în dosul pământului, tupilată sub umbra iepurelui; pune mâna pe dânsa şi n-o lăsa!
Păsărilă atunci se lăţeşte cât ce poate, începe a bojbăi prin toate buruienile şi, când să pună mâna pe dânsa, zbr! pe vârful unui munte, şi se ascunde după o stâncă.
— Iacătă-oi, măi, colo, în vârful muntelui, după stânca ceea, zise Ochilă.
Păsărilă atunci se înalţă puţin şi începe a cotrobăi pe după stânci; şi când să pună mâna pe dânsa, zbr! şi de acolo şi se duce de se ascunde tocmai după lună.
— Măi Păsărilă, iacătă-oi, ia! colo, după lună, zise Ochilă; căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună.
Atunci Păsărilă se deşiră odată şi se înalţă până la lună. Apoi, cuprinzând luna în braţe, găbuieşte păsărica, mi ţi-o înşfacă de coadă şi cât pe ce să-i sucească gâtul. Ea atunci se preface în fată şi strigă înspăimântată:
— Dăruieşte-mi viaţa, Păsărilă, că te-oi dărui şi eu cu milă şi cu daruri împărăteşti, aşa să trăieşti!
— Ba că chiar că erai să ne dăruieşti cu milă şi cu daruri împărăteşti, dacă nu te vedeam când ai paşlit-o, farmazoană ce eşti! zise Ochilă. Ştiu că am tras o durdură bună căutându-te. Ia, mai bine hai la culcuş, că se face ziuă acuşi. Ş-apoi, ce-a mai fi a mai fi.
Şi odată mi ţi-o înşfacă ei, unul de-o mână şi altul de cealaltă şi hai! hai, hai! în zori de ziuă ajung la palat şi, trecând cu dânsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei, tot cum a ieşit.
— Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, dacă nu eram eu şi cu Păsărilă, ce făceaţi voi acum? Iaca aşa, tot omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în seamă amarul. Amar era să fie de voi, de nu eram noi amândoi. Şi cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră!
=================================================
Harap-Alb le mulţumeşte ş-apoi pleacă liniştit. Fata vesel îi zâmbeşte, luna-n cer a asfinţit. Dar în pieptul lor răsare... Ce răsare? Ia, un dor; soare mândru, luminos şi în sine arzător, ce se naşte din scânteia unui ochi fermecător!
Şi mai merg ei cât mai merg, şi de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau minţile, uitându-se la fată şi văzând-o cât era de tânără, de frumoasă şi plină de vină-ncoace.
Sălăţile din Grădina Ursului, pielea şi capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roş mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Şi de-aceea Harap- Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, şi în inima ei parcă se petrecea nu ştiu ce... poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cântecului:
Fugi de-acole, vină-ncoace!
Şezi binişor, nu-mi da pace!
sau mai ştiu eu cum să zic, ca să nu greşesc? Dar ştiu atâta, că ei mergeau fără a simţi că merg, părându-li-se calea scurtă şi vremea şi mai scurtă; ziua ceas şi ceasul clipă; dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea alăturea.
Nu ştia sărmanul Harap-Alb ce-l aşteaptă acasă, căci nu s-ar mai fi gândit la de-alde acestea.
Însă vorba cântecului:
De-ar şti omul ce-ar păţi,
Dinainte s-ar păzi!
======================================================
În sfârşit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului cât mai merge, şi de la o vreme ajung şi ei la împărăţie.
Şi, când colo, numai iaca ce le ies înainte împăratul Verde, fetele sale, Spânul şi toată curtea împărătească, ca să-i primească. Şi văzând Spânul cât e de frumoasă fata împăratului Roş, odată se repede să o ia în braţe de pe cal. Dar fata îi pune atunci mâna pe piept, îl brânceşte cât colo şi zice:
— Lipseşte dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ş-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde.
Atunci împăratul Verde şi fetele sale au rămas încremeniţi de ceea ce au auzit. Iar Spânul, văzând că i s-a dat vicleşugul pe faţă, se repede ca un câine turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş, zicând:
— Na! aşa trebuie să păţească cine calcă jurământul! Dar calul lui Harap-Alb îndată se repede şi el la Spân şi-i zice:
— Pân-aici, Spânule! Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere. Iară fata împăratului Roş, în vălmăşagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci Harap-Alb îndată învie şi, ştergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând:
— Ei, da' din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutându-l cu drag şi dându-i iar paloşul în stăpânire.
— Să trăiţi, luminate împărate, răspunse Harap-Alb, numai de n-ar fi mai multă întârziere, căci stăpânul mă aşteaptă şi grozavă urgie poate să cadă pe capul meu din astă pricină.
— Stăpânu-tău, ca stăpânu-tău; ce ţi-a face el, asta-i deosebit de başcă, zise împăratul, uitându-se chiorâş la dânşii. Ieie-vă macar şi pielea de pe cap, ce am eu de-acolo? Însă pe mine căutaţi să nu mă smintiţi: fata şi ochii din cap, căci atâta vi-i leacul; v-aţi dus pe copce, cu toată şmecheria voastră.
După aceasta, împăratul îi lasă încurcaţi şi se duce la ale sale.
— Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă, clătinând din cap.
— Ba încă de cei bătrâni; săgeata de noapte şi dracul cel de amiazăzi, răspunse Ochilă. Dar nu şi-a juca el mendrele îndelung, aşa cred eu.
În sfârşit, durai-vurai, seara vine, fata se culcă şi HarapAlb se pune de strajă chiar la uşa ei, iară ceilalţi se înşiră tot câte unul-unul până la poartă, după poruncă.
Şi, când pe aproape de miezul nopţii, fata împăratului se preface într-o păsărică şi zboară nevăzută printre cinci străji. Dar când ajunge pe la străjerul Ochilă, el, sireicanul, mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă, zicând:
— Măi, fetişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fată! s-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata pe lângă ceilalţi şi ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasă-te în seama lor dacă vrei să rămâi făr' de cap. De-acum, numai noi o putem găsi şi aduce la urma ei. Taci molcum şi haidem după dânsa. Eu ţi-oi arăta-o pe unde se ascunde, iară tu să mi-o prinzi cum ţi-i meşteşugul şi să-i strâmbi gâtul oleacă, să se înveţe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete.
Şi atunci, odată şi pornesc ei după dânsa, şi nu merg tocmai mult şi Ochilă zice:
— Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo, în dosul pământului, tupilată sub umbra iepurelui; pune mâna pe dânsa şi n-o lăsa!
Păsărilă atunci se lăţeşte cât ce poate, începe a bojbăi prin toate buruienile şi, când să pună mâna pe dânsa, zbr! pe vârful unui munte, şi se ascunde după o stâncă.
— Iacătă-oi, măi, colo, în vârful muntelui, după stânca ceea, zise Ochilă.
Păsărilă atunci se înalţă puţin şi începe a cotrobăi pe după stânci; şi când să pună mâna pe dânsa, zbr! şi de acolo şi se duce de se ascunde tocmai după lună.
— Măi Păsărilă, iacătă-oi, ia! colo, după lună, zise Ochilă; căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună.
Atunci Păsărilă se deşiră odată şi se înalţă până la lună. Apoi, cuprinzând luna în braţe, găbuieşte păsărica, mi ţi-o înşfacă de coadă şi cât pe ce să-i sucească gâtul. Ea atunci se preface în fată şi strigă înspăimântată:
— Dăruieşte-mi viaţa, Păsărilă, că te-oi dărui şi eu cu milă şi cu daruri împărăteşti, aşa să trăieşti!
— Ba că chiar că erai să ne dăruieşti cu milă şi cu daruri împărăteşti, dacă nu te vedeam când ai paşlit-o, farmazoană ce eşti! zise Ochilă. Ştiu că am tras o durdură bună căutându-te. Ia, mai bine hai la culcuş, că se face ziuă acuşi. Ş-apoi, ce-a mai fi a mai fi.
Şi odată mi ţi-o înşfacă ei, unul de-o mână şi altul de cealaltă şi hai! hai, hai! în zori de ziuă ajung la palat şi, trecând cu dânsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei, tot cum a ieşit.
— Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, dacă nu eram eu şi cu Păsărilă, ce făceaţi voi acum? Iaca aşa, tot omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în seamă amarul. Amar era să fie de voi, de nu eram noi amândoi. Şi cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră!
=================================================
Harap-Alb le mulţumeşte ş-apoi pleacă liniştit. Fata vesel îi zâmbeşte, luna-n cer a asfinţit. Dar în pieptul lor răsare... Ce răsare? Ia, un dor; soare mândru, luminos şi în sine arzător, ce se naşte din scânteia unui ochi fermecător!
Şi mai merg ei cât mai merg, şi de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau minţile, uitându-se la fată şi văzând-o cât era de tânără, de frumoasă şi plină de vină-ncoace.
Sălăţile din Grădina Ursului, pielea şi capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roş mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Şi de-aceea Harap- Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, şi în inima ei parcă se petrecea nu ştiu ce... poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cântecului:
Fugi de-acole, vină-ncoace!
Şezi binişor, nu-mi da pace!
sau mai ştiu eu cum să zic, ca să nu greşesc? Dar ştiu atâta, că ei mergeau fără a simţi că merg, părându-li-se calea scurtă şi vremea şi mai scurtă; ziua ceas şi ceasul clipă; dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea alăturea.
Nu ştia sărmanul Harap-Alb ce-l aşteaptă acasă, căci nu s-ar mai fi gândit la de-alde acestea.
Însă vorba cântecului:
De-ar şti omul ce-ar păţi,
Dinainte s-ar păzi!
======================================================
În sfârşit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului cât mai merge, şi de la o vreme ajung şi ei la împărăţie.
Şi, când colo, numai iaca ce le ies înainte împăratul Verde, fetele sale, Spânul şi toată curtea împărătească, ca să-i primească. Şi văzând Spânul cât e de frumoasă fata împăratului Roş, odată se repede să o ia în braţe de pe cal. Dar fata îi pune atunci mâna pe piept, îl brânceşte cât colo şi zice:
— Lipseşte dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ş-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde.
Atunci împăratul Verde şi fetele sale au rămas încremeniţi de ceea ce au auzit. Iar Spânul, văzând că i s-a dat vicleşugul pe faţă, se repede ca un câine turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş, zicând:
— Na! aşa trebuie să păţească cine calcă jurământul! Dar calul lui Harap-Alb îndată se repede şi el la Spân şi-i zice:
— Pân-aici, Spânule! Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere. Iară fata împăratului Roş, în vălmăşagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci Harap-Alb îndată învie şi, ştergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând:
— Ei, da' din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutându-l cu drag şi dându-i iar paloşul în stăpânire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu